Durerea. N-am stiut pana azi sa o definesc, poate pentru ca nu i-am simtit adevarata intensitate, sau poate ca inca nu avusem ocazia sa ii cunosc reala semnificatie. Dar azi am aflat... Sa vad 9 copii cum lupta cu acceptarea mortii premature a mamei, sa o vad pe Mihaela cum se destrama, particica cu particica inaintea ochilor mei neputinciosi de a`i vedea durerea dincolo de limitele perceptiei, de a vedea steagurile negre fluturand parca pline de nesimtire peste casa cuprinsa de panica si neintelegere, a fost prea mult. Parca m-am rupt de realitate si am intrat alene in tinuturile durerii, simtind cum fiecare respiratie imi ardea sufletul si lacrimile se transformau in gheata, rostogolindu-se , se sfarmau in tandari pe hainele uracioase, negre de durere si cum fiecare glas al celor din jur mi se parea o veche si distorsionata melodie ce era setata pe ,,repeat" continuu. Cu toate acestea, Miha, draga si buna mea prietena, ne-a invatat ca durerea trebuie suportata nu respinsa, acumuland in ea durerea o transforma in zambete, ce deveneau pentru noi raze de lumina si doze noi de speranta. Ea, ea care era cu inima divizata`n bucatele dupa dorul glasului mamei, ea care strangea cu dragoste si lacrimi fierbinti, la piept fratii mai mici dezorientati de durere, ea care in toata acesta nenorocire, s-a dovedit a fi o Eroina.