Mai ai timp de`o serenada?

O noapte de noiembrie. Liniştită, caldă, mult prea caldă totuşi, şi un cer bogat cu sclipiri de gheaţă ce işi găsesc oglindirea in irisul albastru al ochiului meu. E linişte. Luceafărul lui Eminescu mă îmbie să visez. Se poate ?!
În mine îi rece. Nu m-am mai vizitat de mult. Mi-e frică de ce aş putea găsi.
... A trecut mult de cand nu ne-am mai vorbit şi a început să-mi lipseasca muzica vocii tale, ce în fiecare seară imi liniştea durerea şi îmi dezmierda inima. Muzica ta reuşea să ţină aprins ,,viul" din mine...
Azi însă nu am mai auzit-o. Sunt nulă, slabă, ştearsă de când muzica ta nu mai vibrează în mine.
E destul de târziu să-ţi spun, însă... mai ai timp de`o serenada?

Chitara mea mica e singura azi. E trista ca s-a napustit toamna peste ea, fara sa isi fi putut da ultimul concert.
M-a strigat ieri, mi-a zambit azi, imi va face cu ochiul maine, insa realizeaza... ca nu o mai vede nimeni. Partiturile zac albe in husa prafuita de amprenta timpului, corzile tari se vaita lipsite de mangaiere, pana si sunetele se zbat neputincioase in simfonia uitarii, toate ma striga, ma cauta, insa... e tarziu.
Mi-am uitat cantecul!

PRIETENIA. Defineste-o: nu poti? sau eventual nu gasesti o fraza care sa defineasca acest cuvant aparent simplu ,,prietenie"?

Eu o vad astfel:

Afara. Doua randunele pandesc un vierme mic si verde. Amandoua stau nemiscate pentru ca acesta sa nu isi dea seama ca este vizat. Dupa cateva secunde una dintre ele tabaraste asupra viermisorului, cealalta trista ca a pierdut ocazia, se joaca cu ciocul in pamantul neted. Insa ceva o distrage, colega ei de tacere vine sa-si imparta prada.

Doi copaci. O prima zi rece de toamna. Copacul din stanga ramane in cateva ore fara frunze. E trist, si nu reuseste sa spuna nimic. Copacul celalalt isi priveste frunzele, apoi spune vantului: Te rog, le poti lua acum. Nu vreau ca prietenul meu sa sufere singur.

Tren. Un scaun liber. Doua fetite ramase fara loc. Prima privea bucuroasa pe fereastra, cea de-a doua nemiscata, cu ochii nevazatori fixati intr-un punct anume. Se anunta locul liber. Ambele se indreapta spre el. Fetita ce privea pe fereastra vede suferinta celei de-a doua si ii ofera locul. Picioarele ei sprijinite in carje aveau timp mai tarziu sa se odihneasca.

Durerea. N-am stiut pana azi sa o definesc, poate pentru ca nu i-am simtit adevarata intensitate, sau poate ca inca nu avusem ocazia sa ii cunosc reala semnificatie. Dar azi am aflat... Sa vad 9 copii cum lupta cu acceptarea mortii premature a mamei, sa o vad pe Mihaela cum se destrama, particica cu particica inaintea ochilor mei neputinciosi de a`i vedea durerea dincolo de limitele perceptiei, de a vedea steagurile negre fluturand parca pline de nesimtire peste casa cuprinsa de panica si neintelegere, a fost prea mult. Parca m-am rupt de realitate si am intrat alene in tinuturile durerii, simtind cum fiecare respiratie imi ardea sufletul si lacrimile se transformau in gheata, rostogolindu-se , se sfarmau in tandari pe hainele uracioase, negre de durere si cum fiecare glas al celor din jur mi se parea o veche si distorsionata melodie ce era setata pe ,,repeat" continuu. Cu toate acestea, Miha, draga si buna mea prietena, ne-a invatat ca durerea trebuie suportata nu respinsa, acumuland in ea durerea o transforma in zambete, ce deveneau pentru noi raze de lumina si doze noi de speranta. Ea, ea care era cu inima divizata`n bucatele dupa dorul glasului mamei, ea care strangea cu dragoste si lacrimi fierbinti, la piept fratii mai mici dezorientati de durere, ea care in toata acesta nenorocire, s-a dovedit a fi o Eroina.

Vreau sa mai scriu, insa am obosit. Azi cuvintele parca fug de mine, sau eu de ele...nici eu nu stiu.
Incerc sa le prind, le tarasc dupa mine in mintea inclestata de amintiri si emotii.Si totusi incep. Scriu. Ma reculeg, ma readun de pe campiile inzapezite ale visarii, pe unde am hoinarit goala toata dimineata. Parca aud sunand ceasul.Il opresc. Simt furia vantului, ce incearca sa-mi dreseze o suvita rebela , sau razele soarelui ce incearca sa-mi imbete fortat ochii cu o doza de lumina, insa nimic. Imuna. Himeara realizeaza ca e singura in camera, trezita, cu ochii mici ce abia se vad de sub perna.

E prima zi când iţi scriu o scrisoare, şi ultima cand iţi mai împrumut amintirea mea. Ai alergat destul pe pământul cald al inimii mele, desfătându-te şi surpând toate barierele ce erau impuse, de teamă sa nu ajungi mult prea departe, fără să fi lăsat măcar un scris murdar, ce să-mi fi părut a semnătură în carneţelul memoriei. N-ai vrut să-ţi laşi o clipă respiraţia dulce să-mi atingă buza uscată, sau mâna albă să-mi mângâie creştetul obosit, n-ai vrut să rămâi o lună în noaptea sumbră din mine. De ce? N-ai vrut...
Azi am închis sertarul memoriei, arzând filele ce erau creionate de zâmbetul tău, am şters praful vocii tale ce încă răsuna vag în abisul minţii, am inhalat pentru ultima oară parfumul tău ce înmiresma întreaga incăpere a inimii, şi am plecat, închinzând totul cu cheia.
Ţi-am pus scrisoarea pe pernă, ca dimineaţa, când să mă dezmierzi cu privirea, să nu fiu. Să fiu plecată, înainte să mă răzgândesc, şi să îţi dau cheia.

Zi trista

Azi e o zi tristă.......e frig!
Totul e îngheţat, totul e rece, deci frig.
Toate îs pe dos, oglinda nu mă suportă,
Părul nu-mi stă ca de obicei, până şi ochii mi-s negrii...
E trist.


Mă târăsc spre baie.....ating apa cu degetul mic
E rece, mai rece ca de obicei. O închid!
Totul e atât de banal azi.....
O zi tristă.

Tipete! Toate mă alungă din casă
Ies! Mă duc în parc. Nu-i nimeni
Totul pustiu, rece si incă complet alb
O zi cumplită.......
Cât de trist.

Eu iubesc…
Tu iubeşti la mine?
Eu caut...
Tu găseşti pe mine?
Tu strigi...
Eu râd de tine.
Plimbare
Amândoi de mână.


Eu vreau...
Tu ceri pe mine
Eu tac...
Tu ţipi la mine
Tu mergi...
Eu stau de tine.
Sărut
Amândoi împreună.


Eu zâmbet...
Tu spui la mine
Eu lacrimi
Tu iubeşti pe mine
Tu pleci...
Eu strig cu tine
Despărţire
Amândoi. De mâine!

Incep ati spune ca nu alerg cu haina descheiata, muscand cu lacomia din ziua de maine...pentru ca inca n-am savurat-o intens pe cea de azi.
Ce imi ramane de facut, este sa-mi pun ochelarii de soare,sa-mi asez palaria violet si sa GUST!
...Sa GUST cate o bucatica din fiecare zi, sa ma ascund sub umbra unei frunze si sa las dulceata timpului, sa-mi imbete fiinta pentru inca o vreme.