E prima zi când iţi scriu o scrisoare, şi ultima cand iţi mai împrumut amintirea mea. Ai alergat destul pe pământul cald al inimii mele, desfătându-te şi surpând toate barierele ce erau impuse, de teamă sa nu ajungi mult prea departe, fără să fi lăsat măcar un scris murdar, ce să-mi fi părut a semnătură în carneţelul memoriei. N-ai vrut să-ţi laşi o clipă respiraţia dulce să-mi atingă buza uscată, sau mâna albă să-mi mângâie creştetul obosit, n-ai vrut să rămâi o lună în noaptea sumbră din mine. De ce? N-ai vrut...
Azi am închis sertarul memoriei, arzând filele ce erau creionate de zâmbetul tău, am şters praful vocii tale ce încă răsuna vag în abisul minţii, am inhalat pentru ultima oară parfumul tău ce înmiresma întreaga incăpere a inimii, şi am plecat, închinzând totul cu cheia.
Ţi-am pus scrisoarea pe pernă, ca dimineaţa, când să mă dezmierzi cu privirea, să nu fiu. Să fiu plecată, înainte să mă răzgândesc, şi să îţi dau cheia.